Human Bonds
“E nevoie de un sat să creşti un copil”
Nu-mi aduc aminte când am auzit prima oară proverbul ăsta. Nu cred că a fost înainte de copii şi nici nu aş fi dat importanţă pentru că nu mă interesa subiectul. De fapt chiar aş fi râs ironic, pentru că ajunsesem să mă mândresc cu faptul că sunt independentă şi că nu am nevoie de nimeni (ditamai semnalul de alarmă, dar asta e altă poveste).
Adevărul e că şi la începutul vieţii de mamă consideram fraza asta o afirmaţie siropoasă spusă de cei care nu se simt capabili să-şi crească singuri copilul. Mă raportam exclusiv la abilităţi şi competenţe pentru că eu însămi priveam creşterea unui copil drept un proiect de lungă durată pe care îl poţi elabora corect dacă urmezi instrucţiunile întocmai. Nu m-a intimidat ideea că nu am un manual de instrucţiuni, mi-am făcut un scop din a mă documenta şi a-mi crea singură propriul manual. În fond, mereu am fost o tocilară şi mi-a plăcut să studiez.
O perioadă a şi funcţionat. Cât a fost copilul mare mic şi cerinţele lui se limitau la nevoile de bază totul era clar şi simplu de rezolvat. “Simplu” în sensul de lipsit de complexitate, nu de uşor, că uşor nu a fost. Dar erau sarcini gestionabile cu informaţiile pe care le aveam sau pe care le găseam cu uşurinţă. Satul meu se rezuma la două persoane: soţul şi mama mea. Şi oricum nu-mi doream să fie mai mare pentru că aveam alergie la sfaturi nesolicitate (pe care de altfel le-am şi primit uneori), iar eu asociam satul cu o gaşcă de rubedenii intruzive care îşi amintesc că sunt experţi în puericultură şi psihopedagogie fix când naşti tu.
Cum spuneam, noi eram cei trei adulţi prezenţi constant în viaţa copilului şi credeam că e suficient. M-a lovit realitatea după câteva luni, când am constatat că singura persoană cu care interacţionam în timpul zilei era copilul, iar seara, când soţul şi mama veneau de la muncă, abia dacă apucam să conversăm. Prietenele mele apropiate nu aveau încă copii, deci treceau săptămâni bune până să apucăm să ne vedem că nu se potriveau programele. Şi oricum nu mai aveam aceleaşi preocupări.
Am început să simt acut însingurarea. Mi se părea că oamenii din jurul meu îşi trăiesc în continuare viaţa în timp ce a mea se reduce la nişte sarcini deopotrivă anoste şi extenuante. Chiar dacă îmi iubeam copilul enorm, rutina aia izolantă mă făcea să nu mă mai recunosc, iar asta mă speria cumplit.
Ce m-a ţinut pe linia de plutire au fost nişte categorii de oameni care astăzi sunt ridiculizate frecvent, dar care pentru unele persoane sunt colacul de salvare: mamele din grupurile de pe social media (pe atunci forumuri) şi cele din parc. Nu am fost pe aceeaşi lungime de undă cu toate, cum de altfel e normal, însă fără ele nu cred că rămâneam cu toate ţiglele pe casă (sau cu ceştile-n dulap). Fără să-mi dau seama, îmi căutam intuitiv satul, tribul sau comunitatea. Făceam ceea ce eram programată biologic să fac: căutam conectare şi susţinere printre semeni.
Am înţeles cu adevarat asta câţiva ani mai târziu, când au crescut copiii. Au început să lege prietenii şi să-şi dorească să petreacă împreună mai mult decât orele de la şcoală sau evenimente ocazionale, în vulnerabilitatea şi imperfecţiunea spaţiului personal, acolo unde noi, adulţii, cu greu lăsăm pe cineva. Groaza că cineva ne evaluează gusturile în materie de design interior, ne inventariază crăpăturile din tencuială sau petele de inundaţie de pe tavan, că nu avem diverse sortimente de băuturi fine sau că la o vizită spontană nu avem de oferit decât o ciorbă de legume ne face să închidem uşa către conexiunea interumană. Iar fără asta trăim în sărăcie emoţională chiar dacă avem casa amenajată după ultimele trenduri.
Când am început să permit copiilor să-şi aducă acasă prieteni în ciuda imperfecţiunilor casei şi a meniului limitat (şi implicit să mă expun şi potenţialelor evaluări ale părinţilor care veneau să aducă sau să ia copiii) am realizat că multe din scenariile respective sunt doar în capul meu. Oamenii nu-şi băteau capul prea tare cu detaliile care mă frământau pe mine sau, dacă o făceau, nu era cu voce tare şi nu ajungeau la mine.
Nevoia de conectare a copiilor m-a făcut să reflectez la propria mea nevoie de conectare, cea de dincolo de întâlniri sporadice cu prieteni la o cafea în afara spaţiului personal, dincolo de momentele de bună-dispoziţie şi echilibru: în momentele dificile unde aveam nevoie de ajutor şi trebuia să recunosc asta. Şi am constatat că unii oameni sunt foarte dornici să ajute, aşa că am exersat să cer şi în acelaşi timp să şi ofer, pentru că am convingerea că lucrurile trebuie să fie reciproce, chiar dacă nu mereu e posibilă o balanţă perfectă. Am început să caut apartenenţa la diverse comunităţi cu mai mare intenţie, iar dacă nu am găsit ceva care să se potrivească cu valorile şi principiile mele, să contribui la crearea lor.
Prin prisma alegerilor neconvenţionale pe care eu şi soţul le-am făcut pentru copii în ceea ce priveşte educaţia am avut acces la comunităţi mult mai deschise la interacţiuni spontane, lipsite de etichete rigide şi fără presiunea de a performa în vreun fel. Am trecut praguri de case în şantier unde am împărţit o pizza party la o masă improvizată din paleţi. Am primit pe canapeaua extensibilă din sufragerie familii cu care nu ne văzusem niciodată în persoană, dar cărora le cunoşteam în detaliu şi provocările, şi realizările. Am adormit în braţe bebeluşi în timp ce mamele lor le tăiau mâncarea în farfurie alor mei.
Printre cele mai dragi amintiri sunt cele în care am împărţit bucate şi paturi ca într-o familie uriaşă, dar fără să locuim împreună. Imaginea unui tort cumpărat pe loc dintr-o cofetărie de ziua celui mare şi mâncat în parc, cu mâna, noi patru cu încă două mame şi patru copii şi imaginea unei podele de sufragerie acoperită de saltele pe care dorm de patru ori mai mulţi copii decât am născut sunt cele mai vii din memorie. Şi nivelul de intimitate şi apropiere pe care le-am dezvoltat în aceste relaţii nu au cum să dispară dacă distanţa fizică se măreşte.
Impactul pe care aceste experienţe l-a avut în viaţa mea şi a familiei mele este profund şi definitiv. Ne-au modelat valorile şi ne-au construit tipare de relaţionare. Oriunde mergem, căutăm să construim o comunitate sau să ne integrăm într-una, să ne bazăm pe oameni şi să sprijinim la rândul nostru.
Am realizat că nevoia de comunitate nu înseamnă dependenţă în sens negativ (adică slăbiciune, acesta fiind unul din lucrurile de care ne e cel mai teamă deşi în mod paradoxal suntem specia de mamifere cu cel mai mare grad de dependenţă de semeni), ci este o resursă extraordinară de care depindem în mod natural pentru a putea în primul rând supravieţui, apoi pentru a ne dezvolta echilibrat şi a progresa. Să poţi ruga un alt părinte să-ţi ia şi şi ţie copilul de la şcoală când îl ia pe al lui ca să poţi termina un proiect sau să ai pe cine chema să te ajute la împachetat când trebuie să te muţi sunt nişte daruri incredibile pe care doar cei care au avut parte de ele le pot aprecia. Însă nu vin de-a gata şi nu funcţionează în sens unic. Nu putem primi sprijin dacă nu ieşim din casă sau nu punem mâna pe telefon, nu vom fi ajutaţi la nesfârşit dacă noi ne eschivăm atunci când e nevoie noi.
Dincolo de studii şi experimente care dovedesc că împlinirea personală depinde direct de calitatea relaţiilor personale, eu am trăit şi trăiesc o astfel de realitate, culegând roadele zi de zi şi depăşind provocări cu mai mare uşurinţă decât cei lipsiţi de sprijin. Ceea ce vă doresc şi vouă.
În poză, nişte versuri pe care le-am scris în semn de recunoştinţă primei persoane căreia i-am cerut ajutorul şi care ne-a primit cu braţele deschise în noua noastră ţară.